ZIARUL ŞTIINŢELOR ŞI AL CĂLĂTORIILOR din 11 Septembrie 1929 : O româncă la Copenhaga

O româncă spre polul nord

de D-na Smara

Ce să spun ? Copenhaga este un paradis. Musee, gliptoteci  galerii de pictură, de sculptură, de porţelanuri, teatre şi palate, cari de cari mai pline de opere de artă şi de redeşteptare naţională. Aici, fiecare om, având în sufletul său dorul de progresul ţărei sale, contribueşte, cu ce poate, la înălţarea ei. E destul să citez fapta lui Carol şi Otilia Jacobsen, berari, care înfiinţată în Copenhaga, la 1891, o gliptotecă, iar de atunci şi până azi, o împodobiră cu toate operile cele mai frumoase, originale şi copii, după arta antică şi modernă din museele Luvrului şi ale Vaticanului. Tot de astfel de monumente sunt pline, toate pieţele şi toate grădinile publice. La Copenhaga, se vede că se ştie că arta este hrana sufletului, de aceea ea se cultivă şi este la îndemâna tuturor claselor sociale. Pentru Thorouldsen, renumitul lor sculptor, Canovas al Nordului, i-au făcut aci un muzeu, în care e şi mausoleul său, apoi arta lui au aplicat-o la industrie iar poporul danez, de pe vase, dee pe lăzi, de pe cutii, de pe farfurii şi de pe tot felul de ornamente, învaţă mitologia clasică şi o artă sănătoasă şi înălţătoare.

Orice cumperi în gări e sărat şi vechi. Praga, Dresda şi Berlin, oraşe model, serioase, ordonate şi curate, cum nu sunt multe în Europa. Trecutul lor măreţ îl cunoaşte şi copilul din case, în ele ştiinţa fiind răspândită pe strade. Poporul politicos şi cult, demn şi puţin comunicativ. N’am stat prin aceste oraşe de cât nopţile ca să mă odihnesc, căci altădată le vizitasem. Răcoare n’am început a simţi de cât când m’am apropiat de Rostoc, ultimul oraş al Germaniei, spre Marea Baltică, unde am ajuns obosită moartă, nările şi faţa pline de fumul cărbunilor, părul alb de praf ; gândeam că, niciodată, n’am să mai ajung să gust somnul liniştit, răcoarea de sub salcâmii şi plopii mei, binele de acasă. La Varnemunde trenul, obosit parcă şi el de călătorie, urcă în vapor — acesta se numeşte teriboal — şi aşa trece Baltica spre Danemarca.

Călătoria are suprinderi aşa de plăcute, încât toate păţaniile se uită lesne, în faţa minunilor naturei, ale ariei şi ale înlesnirei călătoriei. Cine se mai gândea, acum câtva timp, că un car de foc şi greaua şi gemătoarea locomotivă a trenului, amuţeşte în faţa valurilor şi stă cu minte, între proră şi pupă ? Ce curios vine trenul, cu pasageri cu tot, suit în vapor ! Merge pe insulele Danemarcei, sărind iar în feriboat, până trece canalele, şi în fine ajunge la Copenhaga. Parisul e furnişorul inventărei moravurilor din lumea înntreagă, s’ar putea noi să nu’l cunoaştem ? Ştim despre el tot, despre occident mult, însă cunoştinţele noastre istorice, etnografice, despre nord, sunt slabe» o perdea de ceaţă acoperă spaţiul şi *)

Danemarca, Scandinavia, Rusia chiar, ne apar printr’această ceaţă cu forme nehotărâte, se confundă adesea în imaginaţiunea noastră. Totuşi, noi ştim ceva mai mult ca fraţii noştri francezi, a căror ignoranţă în materie de geografie este cunoscută, precum narează chiar marele poet danez Holberg care, relatează în biografia sa că o femee din Franţa îi zicea foarte serios : Până în ţara d-voastră sunt mai multe mii de leghe ; spre a ajunge acolo, treci prin Turcia, nu e aşa?

Şi când te gândeşti că la Nord trăesc popoare cu moravuri foarte bune, pe cari nu numai noi, dar Europa întreagă, ar putea să le ia de exemplu. „COPENHAGA“ (Scurt istoric) Copenhaga are un aspect foarte înfloritor şi în clădiri şi monumente se aseamănă mult cu Florenţa. Ea a fost, la început, un mic port maritim, unde se adunau neguţătorii de scrumbii, cari, mai nainte, se strângeau la Elsineur, lângă Sund. Hamn în limba daneză însemnează port , kjoben, neguţător. Despre acest oraş interesant, în istorie nu se pomeneşte mai nimic până între anii 1157 — 1182 când, regele Valdemar, îl dărui amicului său Absalon, episcopul viteaz, care, în genere, este privit ca fundator al oraşului şi ca apărător al său în potriva piraţilor.

La 1479 Cristian fundă Universitatea, nepotul său concepu planul şi isbjiii să facă din Copenhaga intrepositul Mărei Baltice , iar sub regele lor Cristian al IV, pe care istoria îl compară cu Enric al IV, Danemarca era ţara care ocupa, în Europa, primul rang de desvoltare pe toate căile, ţara ale cărei cuceriri începuseră să minuneze lumea. Fiecare popor îşi are veacul său, fiecare glorie ziua sa.

Cu participarea ei la războiul de 30 de ani, mari nenorociri căzură pe capul acestei ţări, care totuşi se menţinu bine, până în secolul al XIII, când începu încorporările insulelor sale şi construcţiunile cele mai solide şi cele mai artistice. înflorirea aceasta fu întreruptă de războiul cu Scandinavia la 1717, atunci când, din oarbe ambiţiuni, periră 23.000 de suflete şi fură reduse în cenuşe 2000 dintre cele mai frumoase palate. De unul dintre acestea este legată o curioasă legendă : Dydrke, fiica unui neguţător, din Holanda, cu frumuseţea sa, atrase, într’un bal la Berghen, privirile regelui Cristian al II ; acesta o luă de soţie.

Tânăra fată era blândă, drăgălaşe şi sinceră, însă mama sa Siegebrit, era o femee dibace, rea şi ambiţioasă, care totuşi isbuti să aibă asupra regelui o ascendenţă fatală ce-i duse de la tron la exil- Dyvilke pieri în floarea vârstei. Siegebrit, din potrivă, trăi mult şi-şi păstră influenţa ei puternică de care se mira toată lumea.

Această femee bătrână, urâtă şi infernală prezida consiliul miniştrilor, era consultată în toate ocasiunile mari ale ţărei. Ea da slujbe, ea revizuia actele şi titlurile candidaţilor, ea aproba şi respingea pretenţiunile şi drepturile lor. Pe preşedinţii curţilor, pe şefii administrativi îi vedeai dimineaţa aşteptând, umiliţi, înaintea uşii acestei femei. Şi deşi poporul, pentru dânsa avea o neţărmurită ură, aceasta n’a contribuit, întru nimic s’o micşoreze în ochii regelui, care când fu detronat și trimis în exil, trebui s’o închidă într’o ladă cu rufărie, spre a o scăpa de furia poporului. La câteva leghe de port, Siegebrit fu scoasă și pe când, nefericitul Cristian, privea hotarele regatului său, plângând, ea, cu un surâs diabolic, îi zise: „Aide, v’oi vrea acum să jeleşti ceata de turbaţi, cari te-a gonit din palatul tău ? Deci, mângâe-te, dacă nu te vei mai întoarce rege în Danemarca, o să te fac primar la Amsterdam“.

El muri în închisoare. Şi cel care fuse regele celor trei ţări nordice : Danemarca, Suedia şi Norvegia, nu lăsă, după el, în analele ţărei sale, decât un roman scandalos. Această Mesalină a Nordului, cum o numesc istoricii, nu este singura femee fatală, care, cu faptele sale a contribuit să studue temeliile unui regat, ci sunt, mai sunt şi altele al căror nume îl trec sub tăcere, amintirea lor dorind să fie ştearsă, pe veci, din gândurile noastre. FEMEILE DANEZE Aici am observat că mai toate afacerile, cât de serioase, sunt lăsate pe mâinile femeilor cari, în genere, sunt culte şi serioase.

Desbrăcându-se d’a binele de toate prejudecăţile sociale, au lepădat şi panglicaturi, volăneturi, bufânţării, corsetul, doliul, pe care nu î l port decât la braţ ca bărbaţii, cum şi toată clasa păsărilor aquatice şi terestre de la pălării, adoptând sacoul, bluza largă, bereta, şapca, iar, ca metod accelerat şi practic, bicicleta pentru toate vârstele, timpul acolo fîind aur , nu se perele ca la noi o zi întreagă, spre a cumpăra un mosor de aţă. Vânturarea zadarnică pe strade, luxul şi fanfaronada, sunt în general taxate de lucruri banale şi neroade. La noi… se moare pentru ele ! Femeile citesc mult, au o bibliotecă a lor, Kvindeling Laeseforening, care numără 36.000 vol., de aceea am găsit acolo o atmosferă sănătoasă şi binefăcătoare, în mijlocul căreia îmi simţeam sufletul înălţându-se. Se respiră aici un parfum de conştiinţe curate şi nobile, care fortifică cugetarea şi temperează moravurile; în sfârşit este, la femeia nordică, nu frumuseţe şi cochetărie, dar acel farmec al ştiinţei, care te atrage şi te covârşeşte, te încântă şi te robeşte, îţi dă nostalgia unui traiu înţelept şi pacinic.

Artificiul şi spoiala, isvorul atâtor nenorociri conjugale, lipseşte aici ; femeile ştiu mâini, cu pricepere sănătoasă, cu blândeţă şi toleranţă multă, frâul de aur cu care trebue să conducă şi să guverneze totul în cuprinsul regalităţei lor. Tocmai de aceea căsniciile simt temeinice şi această celulă, familia, care formează statul, fiind sănătoasă, ţările acestea prosperează cu paşi repezi şi rămân la adăpostul şubrezeniei morale şi naţionale, care se vede în alte părţi.